Istoria Salinei Praid datează încă din epoca romană, zăcământul de sare constituind unul din cele mai mari masive de sare gemă din Europa, corpul de sare având o formă uşor eliptică, cu diametrele de: 1,2 km respectiv 1,4 km şi o adâncime de 2700 m.
În documentele scrise sunt menţionate patru excavaţii de suprafaţă "tip amfiteatru", precum şi cărămizi cu inscripţia "LVM" (Legio V. Macedonica), excavaţiile părăsite de romani fiind continuate apoi de avari, iar mai târziu de bulgari. Despre existenţa extragerii sării în Transilvania, au relatat cercetaşii comandantului ungurilor (Tohotom) în drumul lor spre bazinul Carpatic.
Dr. Schmidt Elegius Robert, în lucrarea intitulată "Studiul zăcămintelor de sare din Transilvania", face referire la prima atestare documentară despre mineritul din Praid, acesta fiind o scrisoare a regelui maghiar Andras al III-lea din anul 1291, cu privire la drepturile regale asupra salinelor, reieşind faptul că mina funcţionează încă din anii 1200.
Încă din anul 1405, regele Luxemburgi Zsigmond a interzis, ca marii proprietari de pământ, să deschidă ocne de sare pe pământurile lor. Regele maghiar Endre al II-lea a proclamat legea, conform căreia secuii şi saşii se pot aproviziona cu sare din mina Praid, de trei ori pe an.
În partea de sud-vest a Dealului Sării, în anul 1762 s-a deschis mina Jozsef (Iosif), exploatarea subterană a sării fiind efectuată sub conducerea inginerului austriac Frendl Aladar. În acea perioadă sarea extrasă era legată în piele de bivoli şi trasă la suprafaţă de crivacul cu cai.
În anul 1787, sarea din Praid devine proprietatea trezoreriei din Viena, an în care este implementat mineritul sistematic. Din ocna clopot a minei Jozsef, s-au deshis două camere laterale, minele Karoly şi Ferdinand, acestea având de asemenea forma de clopot. Adâncimea lor totală, împreună cu puţul de extracţie, a devenit 66 m.
În anul 1861, conform celor menţionate de către Orban Balazs, sarea de la Praid a fost folosită de întreaga zonă, locuită de secui şi saşi.
Una din cele mai mari cavităţi artificiale subterane din zilele noastre o constituie mina Parhuzamos (Paralela), deschisă în anul 1864, lângă mina Jozsef.
În anul 1898 a apărut ideea deschiderii unei mine-rezervă, în partea de nord-est a Dealului Sării, începând astfel lucrările la galeria de cercetare Erzsebet (Elisabeta).
Tradiţionala metodă de exploatare maghiară a fost înlocuită, în anul 1945, cu metoda de exploatare prin explozie. Doi ani mai târziu, a fost deschisă mina Dozsa Gyorgy (Gh. Doja), denumită după marele conducător secui al răscoalei ţăranilor din 1514.
În acea perioadă, transportul sării se realiza cu ajutorul unui crivac cu cai, mai târziu însă, trasportul la suprafaţă se efectua prin puţul Gh. Doja şi pe cale ferată (îngustă), iar după anii ‘70, sarea se transporta cu ajutorul unor autobasculante de 16 tone.
În anul 1978, la 40 m adâncime sub minele vechi, au fost deschise orizonturile noi, a căror exploatare a început în anul 1980. Aici camerele au lăţimea de 20m, înălţimea de 12m şi lungimea de mai multe sute de metri, cel mai adânc orizont subteran aflându-se la 320 m adâncime. În anul 1991 au început lucrările de deschidere a unui sector minier nou (sectorul Telegdy), care se exploatează din anul 1994. Metoda de exploatare în mina Telegdy, este cu "camere mici şi pilieri pătraţi" - metoda Canadiană - având lăţimea 16 m, înălţimea de 8m şi pilieri pătraţi (14 m x 14 m), planseul dintre orizonturi fiind de 8 m grosime.
